VESTI DIN NAMIBIA! – Fam.Bradean

Dumnezeu să vă binecuvinteze! Vă scriem din orașul Grootfontain, situat la 160 km de baza unde ne aflăm. Aici am avut acces la internet și, astfel, ocazia să vă transmitem faptul că suntem bine. Sperăm să vorbim și să ne auzim mai des pe internet, deoarece telefonul e foarte scump.

Pentru început dorim să vă descriem drumul spre Namibia și primele noastre zile în această misiune.

Încă de la plecare din Reșița, mașina cu care am mers nu pornea. După mai multe încercări am reușit să ajungem la Timișoara, apoi, alături de verișoara Dana și soțul ei, am ajuns la Oradea. Aici am înnoptat în casa sorei Simona Ivan. Dimineața, împreună cu această soră am pornit cu microbuzul spre Budapesta. Pe drum ne-am întâlnit cu Fratele Sami Trifu și Costel Gavrilaș.

Sosind în aeroport am întâmpinat următoarea problemă: în afară de sora Simona și fratele Costel, noi împreună cu fratele Sami nu aveam bilet confirmat. Am primit alte bilete și a trebuit să decolăm către Frankfurt, de unde aveam legătură către Johanesburg. Am fost foarte stresați din cauza acestei legături, însă după 11 ore de zbor am ajuns în Africa de Sud dimineața la ora 8.30. Cu un alt avion am ajuns la aeroportul Hosea Kutako în jurul orei 15.30. Aici am fost primiți de frații noștri catolici John și soția sa, Marta, în casa cărora am și înnoptat.

Excluzând incidentul cu Budapesta, noi am ajuns cu bine în Namibia, pe când frații noștri au fost nevoiți să-și ia viza de tranzit pentru Africa de Sud. I-am așteptat până mâine zi, la prânz, pentru a porni împreună spre ținutul “de vis” Kalahari New Hope.

Împreună fiind am pornit cu un microbuz spre misiune. Deoarece acel microbuz avea multe locuri, iar noi fiind mai puțini, șoferul a convenit să modifice prețul. După ce l-a alimentat cu combustibil, iată că microbuzului i s-a stricat instalația electrică și nu a mai putut porni. A fost nevoit să aducă un alt microbuz, așa că ne-am tot transferat bagajele. După un drum, care ni s-a părut destul de lung, am ajuns în toiul nopții în baza de misiune. Vineri dimineața ne-am trezit și am putut explora, în sfârșit, acele meleaguri mult așteptate. Prima impresie a fost una de șoc: sărăcie și lipsuri.

Nu același lucru se poate spune despre capitala Namibiei, Windhoek. Acesta este un oraș destul de mare ca suprafață, ocupând o zonă de dealuri. Are clădiri înalte, cu arhitectură modernă, există multe școli și facultăți cu mulți elevi. Au multe piețe, magazine numeroase, șosele asfaltate, și chiar șosele cu șase benzi. Windhoek este un adevărat oraș civilizat și plin de viață. În schimb, cu cât te îndepărtezi de acest oraș, celelalte localități sunt tot mai rare. Până în New Hope am trecut doar prin 3 sau 4 orașe, ultimul fiind Grootfontain, care se află la 160 kilometri de bază.

Ultimii 90  kilometri se merge pe un drum de piatră, deoarece acesta este o deviere de la drumul național spre Rundu. Această localitate se află la granița cu Angola. Acești 90 kilometri i-am parcurs destul de greu, deoarece eram foarte obosiți.

Dorim în continuare să vă descriem baza misiunii. Aici există o clădire care are rol de sală de mese și cantină, alături există alte 2 clădiri mai mici – grădiniță și școală gimnazială, în apropiere mai existând câteva grupuri sanitare. La poartă este începută construcția pentru alte 2 clădiri: școli pentru clasele 5-8 și 9-12. Sistemul lor de învățământ este mult diferit față de cel de la noi.

În afara bazei, unde locuiesc, trăiesc și muncesc oameni, există o altă lume. Chiar lângă poarta bazei se află un mic sat, cu câteva case ale bushmenilor, în care trăiesc câteva familii. Aceștia o duc mai bine, deoarece au acces mai des și rapid la sursa de apă a bazei. Problema apei este specifică zonei. O altă localitate din apropiere este Restkamp, acolo existând mai mulți locuitori, care și ei pot să procure apa de la baza de misiune. Sursele de apă se întâlnesc la câțiva zeci de kilometri și pentru ei e foarte greu să ajungi la ele. Singurele mijloace de deplasare sunt: bicicletele și căruțele trase de măgari. Cine are aceste lucruri sunt oameni “bogați”.

Majoritatea trăiesc în colibe de lemn, acoperite cu paie, stuf sau cu pânze și haine rupte. Pe jos au o cârpă mare, ce ține loc de covor, pat, dulap de haine și chiar masă. Foarte mulți dintre ei nu au ce mânca; merg kilometri pentru a vâna ceva sau pentru a căuta de lucru la fermierii albi (buri, urmașii coloniștilor olandezi și germani). Afacerea cu carne de vită este principala îndeletnicire a albilor și este foarte rentabilă, deoarece se exportă foarte bine. Pentru a lucra la ei, localnicii au foarte mult de mers.

Peste tot unde privești, se întâlnesc numai tufe – bushuri- și pomi de accacia – un soi de salcâm sălbatic, plin de spini foarte mari. Chiar și plantele mici au spini numeroși. Pe drumurile lor, care seamănă a șanțuri cu nisip, din loc în loc bătătorite,  se zăresc urme de căruțe și de truck-uri ce mai ajung în zonă cu ajutoare sau alimente de la misiuni creștine sau de la guvern. Un alt “ajutor” îl primesc de la tribul Herero; aceștia le aduc alcool, tutun, anumite alimente și sucuri, încercând pe această cale să profite de puținii bani ai bushmenilor .

Copiii din familiile de bushmeni vin la școala din bază pentru a învăța. Astfel li se asigură câte două mese: una între 7 și 8, iar cealaltă în jurul orei 13 – după terminarea orelor. Din păcate există multe familii, care nu își pot aduce copiii aici pentru că sunt la distanțe foarte mari de bază. O singură școală, care este susținută de guvern, se află la 25-30 km de bază, în satul Kanu Vlei, iar o alta mai mare se găsește în comuna Omatako.

Acestea sunt primele impresii despre proiectul Kalahari New Hope School. Aici există oameni care Îl caută și vor să Îl cunoască pe Dumnezeu și să urmeze Cuvântul Lui. Deși viața lor este foarte grea, cu foarte multe lipsuri materiale, se poate spune că, totuși, au ajuns să trăiască într-un mod civilizat. Ei nu cunosc acest termen, de aceea nu au cu ce să îl compare. Acești bushmeni au fost siliți, obligați să trăiască în aceste zone de către celelalte triburi mai numeroase și mai bogate, care conduc țara atât oficial, cât și neoficial. Ei nu se îndură de traiul bushmenilor, sunt nepăsători și indiferenți.

Noi, cei de aici din baza New Hope, sperăm și încercăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să aducem speranță și binecuvântare asupra acestor oameni. Ne rugăm Domnului să ne dea înțelepciunea și puterea de a face aceste lucruri.

Cu multă dragoste și sinceritate, vă îmbrățișează Marius și Margareta!

P.S. SPERĂM CA ÎN CURÂND SĂ VĂ PUTEM TRIMITE MAI MULTE  POZE!